Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ți face patul dimineața

Atunci când nu vrei să schimbi nimic, dar vrei să se schimbe lumea pentru tine…
Mai bine rămâi în povestea ta, încă nu ai trăit-o până la capăt.

Cu fiecare om pe care îl întâlnesc, învăț ceva despre el și despre mine. Mulți dintre ei îmi spun că învață la rândul lor ceva din interacțiunea noastră.
Sunt însă oameni care nu vor să învețe/audă nimic. Vor doar cârje de ajutor. Continuu, necondiționat, în termenii dictați de ei, pentru că ei știu cel mai bine și nimeni nu-i poate contrazice.
Au multe de spus, nimic de rezolvat. Ceilalți trebuie să rezolve, pentru că întotdeauna ceilalți sunt de vină. Familia, anturajul, jobul, statul, instituțiile, omenirea în general e „defectă” și ei nu mai pot face față acestui asalt de „rea voință” din partea tuturor. Pentru că ei sunt buni, iar toți ceilalți sunt răi. Iar asta le justifică orice faptă, orice acțiune și îi absolvă de orice responsabilitate.

Dacă vrei să schimbi lumea, începe prin a-ți face patul dimineața.

Navy Seals Admiral William H. Mc Raven.

Atunci când o astfel de persoană îți cere ajutorul, poți fi sigur că te va drena de toată energia pe care o să o poată lua de la tine și transfera la sine. Toată energia asta nu-i va folosi la nimic, pentru că nu va face nimic constructiv cu ea. Va alege să o folosească doar pentru mai supraviețui încă o zi în propria poveste.
Dacă îl asculți, nu e suficient, înseamnă că nu ești în stare (nici tu) sa faci nimic pentru el.
Dacă nu-l asculți, ești la fel ca „ceilalți”.
Dacă îi propui să facă ceva, nu se poate.
Dacă îi propui să nu mai facă nimic, iar ești inutil, ba chiar îi vrei răul.
Dacă îi arăți opțiunile pe care le are la îndemână, le va demonta pe fiecare, piesă cu piesă.
Și întotdeauna îți va vorbi la nesfârșit despre alții. Niciodată despre sine. Nevăzând că tocmai fuga asta de sine e cea mai păguboasă capcană în care se zbate.

Acește personaje ale propriilor lor povești se consideră generoși, fac totul pentru ceilalți, nimic pentru sine. Defapt își imaginează că sunt generoși. În realitate, sunt captivi în propriul escapism și în nevoia nestăvilită de recunoaștere, apartenență, validare și maxim de vizibilitate.
În viața reală sănătoasă, nu treci pe nimeni strada, dacă știi că pe tine o să te calce mașina. Mai ales, nu treci strada pe cineva care nu-ți cere să fie trecut. Și nu îi ceri apoi să te adune cu fărașul, pentru că din cauza lui te-a lovit pe tine mașina. Mai bine vezi-ți de treaba ta și nimeni nu va fi accidentat. Și mai ales, când tu abia te treci pe tine însuți.
Acesta este scenariul falsei generozități. Iar acești oameni sunt prinși în el, în speranța că ceilalți le vor fi recunoscători, iar această recunoștință îi va salva încă o zi de ei înșiși.

N-am să spun aici că sunt persoane toxice, sau narcisice, pentru că se tot vorbește despre asta și e deja evident.

Dar un lucru e răsdemonstrat: cineva care nu vrea să iasă din propria poveste, trebuie lăsat să și-o trăiască, oricât de păguboasă ar fi.
Atunci când va dori, în sfârșit, să iasă din ea, o va face în așa un mod, că toate mâinile de ajutor se vor întinde spre a-l sprijini. Și va ieși.

Este povestea multora dintre noi, dar mai ales a unei persoane dependente, care nu vrea să renunțe la povestea sa. Iar dependența poate fi de multe feluri, nu doar cea la care poate te gândești acum. Dependența poate avea ca obiect consumul de droguri, mâncatul compulsiv, fumatul, internetul, rețelele sociale, jocurile, medicamentele, sexul și, nu în ultimul rând, emoțiile și relațiile care nu ne fac bine.